Oglinda Lunii

Recunosc ca desi am ajuns sporadic si prin alte locuri decat acasa, si am vazut poate multe moduri de a-ti decora peretii, nu mi-au ramas in minte tablourile pe care le-am vazut. Nu pot decat sa concluzionez ca si Claudia, ca fie sunt abstracte, fie sunt legate cumva de natura, fie de vre-un peisaj din zona, fie la modul generic de vreo floricica. Mai interesant e modul in care sunt executate (pictura, colaj, desen, puzzle etc) si modul in care sunt inramate.

Dar cu siguranta vii in memorie imi sunt tablourile din casele mele.

In primul rand acasa...tabloul din sufragerie, aproape clasic inainte de 90, ceva mare care la mine arata ceva de mancare- un platou de fructe de toamna...Nu imi spune si nu mi-a spus nimic.

Apoi tabloul din camera fratelui meu...Aici am ceva mai multe de spus...Infatiseaza un mos, cu cusma si cojoc...In copilaria timpurie imi amintesc ca ma amenintau ai mei cu mosul asta, care era ceva rau, mai ales ca statea cu mine in camera si aveam impresia ca ma urmareste orice fac. Imi era frica de el, si aveam credinta ca iese din tablou cand e intuneric in camera d-asta nu imi placea deloc sa ma ascund dupa usa din camera cand eram mica si ma jucam prin casa cu tata de v-ati ascunselea.

Apoi vin tablourile de la Bunica. Multe, mari si comune...nu au ideea care sa rezoneze cu mine. Stiu ca sunt ceva fructe, ceva flori si cred ca mai sunt vreo 2 mici cu peisaje...

Mai interesante sunt tablourile de la tara...Acolo nu exista tablouri in sensul clasic, ce sa faca oamenii cu platoul de fructe pe pereti plus ca un asemenea tablou “pretentios” nu se potriveste decat cu o anumita mobila (mobila masiva cu aspect burghez). Acolo sunt puse pe pereti fotografii inramate sau colaje de fotografii. Si daca cele mari cu mamai si tataia la nunta sau cu strabunicii mei batrani se vad bine de departe, mai sunt colajele cu multe fotografii mici. Astea imi placeau cel mai mult-ma suiam in pat cand eram mica si ma uitam la ele, incercand sa ii identific pe tata si pe unchiul meu cand erau copii (provocatoare treaba sa ii ales dintr-o clasa de 30 de elevi; tot timpul greseam).

Iar la noi in camera, acum, nu avem tablouri...avem lipite pe ambele parti ale usii niste postere si pe peretele de deasupra patului unul cu Himalaya de la Oamenii Muntilor, plus un perete acoperit cu rectiunea verbelor in limba germana :).

Pana la urma tablourile si “decoratiunile” de pe pereti, atata timp cat stau suficient de mult timp lipite/atarnate, ajung sa faca parte din casa. Sunt parca impregnate cu atmosfera casei respective, o oglindesc, o completeaza.Lipsa lor de pe pereri nu trece neobservata pentru ca au incetat sa mai fie simple obiecte de decor si au devenit o parte componenta a atmosferei din fiecare incapere/din fiecare casa.

Nu e vorba de nicio scrisoare (am trecut de momentele copilariei in care imi doream ceva material de la Craciun). Acum ideile mele de cadouri sunt mai mult imateriale…E vorba insa de titlul unui email primit dupa ce am pus un anunt lung cat postul Craciunului, pe un grup de yahoo numite freecycle_bucuresti.

Aveam de dat multe de la carti si haine pana la componente IT stricate sau mai putin stricate.

Despre carti (care erau majoritare) am mai scris si in ciuda faptului ca m-am zbatut mult nu am rezolvat mare lucru (putine la anticariat si ceva mai multe la cartipentruorfani.ro).

Kya m-a ajutat cu un hint pentru biblioteci, dar cei de la Biblioteca Municipiului Bucuresti nu mi-au raspuns, iar cei din Giurgiu nu aveau adresa de email corecta.

Am zis sa fac o ultima incercare aici si abia apoi sa le pecetluiesc soarta.

Si in cateva ore m-am umplut de emailuri. Deschideam inboxul si numarul lor tot crestea, am ajuns in 20 de h la vreo 70 de mailuri pe acest subiect.

Acum alta belea, stai si sorteaza mailurile...

Era foarte simplu sa le dau cuiva care cerea tot.

Hmm, dar oamenii aceia chiar aveau nevoie de "tot". Asa cum am stat atatea saptamani cu ele in casa puteam sa mai stau cateva zile, pentru a putea gasi persoanele potrivite. In fond nu vreau doar sa scap de ele (asa le duceam la reciclat hartie si la containerul de echipamente electronice pentru recilcat si gata), vreau sa fie folosite  mai departe in masura in care sunt de folos cuiva.

Si desi parea o corvoada, a fost pana la urma placut sa aleg din marea de oameni, cativa carora sa le pot satisface mici dorinte... Au contat motivatia, cum a fost scris mailul si cu cata atentie a fost citit mesajul meu etc.

Pana la urma am facut pachetele mici care si-au gasit noi proprietari:

-Dragos

-Alex

-Silviu

-Carmen

-Daniela si lista continua.

Fiecare a primit ce si-a dorit si faptul ca unii cautau cartea X de mult timp si doreau doar cartea X, faptul ca manuelele au ajuns la niste copii care nu au posibilitati financiare, faptul ca toate cartile de chimie au ajuns la niste studenti la chimie nu poate decat sa ma bucure.E o garantie ca viata acelui lucru merge mai departe si e un amestec intre placerea de a darui si o opozitie fata de consumatorismul epocii.

Inca mai am de cautat proprietari si sper ca pana la urma cat mai mule lucruri din cele pe care vreau sa le dau sa fie de folos.

Ei si ce daca?

Suntem suficient de normali in fiecare zi acasa sau la serviciu.

Atunci cand suntem insa impreuna avem voie sa fim anormali. Si suntem pasnici oricum. Nu facem urat, nu ne dam in petec, ne distram doar in felul nostru. Si suntem deschisi la cele mai traznite idei.

Pinguinii sunt mai mult decat niste prieteni. Sunt ceva indescriptibil, care l-ar face invidios pe orice copil.

Ma consider extrem de norocoasa ca la 26 de ani pot sa evadez din cotidian in felul asta. Niciodata in copilarie nu am avut asa o gasca, am fost mai repede o persoana retrasa si usor antisociala. Nu stiu care e secretul chimiei dintre noi, dar nu vreau sa il descopar. Vreau doar sa il pastrez. E o reteta unica si imposibil de reprodus in alte conditii. De multe ori cand suntem impreuna ma regasesc rostind pentru mine: "Opreste doamne clipa cu care masuri eternitatea!"

Le sunt recunoscatoare lor ca pot sa fiu in aceeasi zi serioasa si traznita, adult si copil. Ma bucur ca cea mai mica idee aprinde imaginatia si e capabila sa invarta rotite nevazute care sa miste intreg angrenajul. E suficient sa existe scanteia. Entuziasmul rezolva restul. Viata mea se leaga de ei si ar fi trista si searbada altfel. As pierde ceva din capacitatea de a visa. Nu imi vine sa cred ca la varsta mea, mama mea se pregatea sa ma nasca si noi ne pictam in pisici si tigrii. Simt ca desi fetele noastre isi schimba trasaturile usor usor, sufletul nu a imbatranit...a ramas acelasi ca si acum 5-6 ani.

Dupa ce am terminat un test lung de vreo 240 de intrebari, dintr-un link dat de Radu, calculatorul a zis ca as avea urmatoarele puncte forte sau trasaturi dominante (mai jos o sa imi permit sa le si comentez putin):

• Your Top Character Strength: Curiosity and interest in the world. You are curious about everything. You are always asking questions, and you find all subjects and topics fascinating. You like exploration and discovery.

Hmm…sunt curioasa, dar cu masura. In nici un caz nu ma pot compara cu Radu, care este un monument de curiozitate. Totusi ma plictisesc repede si vreau mereu sa incerc lucruri noi. Vreau sa explorez necunoscutul de langa mine, sau din departare dar totul pana cand devine greu. Apoi am obieciul sa ma vait de ceasul mortii, oarecum numai asa, ca sa gasesc resursele interioare ca sa depasesc momentul. Insa nu mor daca nu stiu ce carte citeste Radu in momentul X sau la ce film se uita sau de ce e suparat colegul meu de birou etc. Traiesc cu convingerea ca timpul le rezolva pe toate.

• Your Second Character Strength: Capacity to love and be loved. You value close relations with others, in particular those in which sharing and caring are reciprocated. The people to whom you feel most close are the same people who feel most close to you.

Asta e adevarat. Dar exista si aici un dar. Nu pot/nu sunt capabila sa imi arat de fiecare data afectiunea pentru cei din jur. Desi in suflet simt acest lucru, nu gasesc intotdeauna calea sa o exprim prin gesturi sau cuvinte. Aici seman putin mai mult cu tata, pe care pana in urma cu ani buni, il vedeam doar ca o persoana detasata, distanta si rigida. Am crescut si l-am cunoscut mai bine, ne-am schimbat in acelasi timp si uneori imi pare ca preiau din ce in ce mai multe din felul sau de a fi. Totusi incerc sa fie bine pentru cei la care tin si cred ca niciun compromis nu e prea mare pentru acest deziderat.

Si ador sa fiu iubita si apreciata...sunt paun in felul meu si trebuie sa epatez.

• Your Third Character Strength: Hope, optimism, and future-mindedness. You expect the best in the future, and you work to achieve it. You believe that the future is something that you can control.

Sunt o fire optimista in felul meu, cred ca timpul le va rezolva pe toate insa ma aprind si ma implic…incerc sa aduc si ceva actiune pentru ca nu, asa cum se spune, Dumnezeu iti da, dar nu iti baga in traista. Sper sa imi fie bine, mie si celor din jur.

• Your Fourth Character Strength: Judgment, critical thinking, and open-mindedness.Thinking things through and examining them from all sides are important aspects of who you are. You do not jump to conclusions, and you rely only on solid evidence to make your decisions. You are able to change your mind.

Si asta e adevarat. Desi ma aprind repede,ma si calmez repede si iau fiecare detaliu sa il analizez. In esenta sunt o fire analitica si pe masura ce ma maturizez, incep din ce in ce mai mult sa gandesc inainte de a promite ceva. Si cand am timp, pun greu in balanta lucrurile, macar pentru a ma asigura ca am parcurs toate detaliile.

• Your Fifth Character Strength: Fairness, equity, and justice. Treating all people fairly is one of your abiding principles. You do not let your personal feelings bias your decisions about other people. You give everyone a chance.

Imi place sa respect regulile si le cer si celorlalti sa respecte regulile. Imi fac datoria de cetatean de cate ori pot, fara sa iau in considerare ca se poate si altfel…Le cer si celorlalti o doza de moralitate. Am, normal, preferinte in viata personala, dar imi exersez zilnic simtul egalitatii la job.

In rezumat sunt o fire optimista, care doreste sa le insenineze celorlalti viata, pentru ca astfel mi-o luminez pe a mea, sunt deschisa catre nou, ma arunc uneori in mare cu entuziasm, dar ma gandesc cand stau pe margine daca stiu totusi sa innot.

In spatele meu soarele apune. Apune peste un oras gri si poluat, peste o Pipera intesuta de cladiri. Totusi pentru 15 min coloreaza griul. In birou jaluzelele sunt inchise. Au ramas asa de la miezul zilei cand soarele batea cu putere (pentru o zi de decembrie) si le intra in ochi colegilor mei. Corporationistii din Pipera care intra la job cand e inca intuneric, si ies tot pe noapte, au uitat sa se mai bucure de soare. Au uitat sa ii simta caldura si arsura, au uitat sa respire si aer normal de cand cu sistemul de aer conditionat. Cladirea nu are nici geamuri care se deschida, parca am lucra intr-un mediu de laborator. Noroc in fond ca are geamuri, se putea si mai rau…

Ideea este ca acum la apus, planta de la noi din birou (asparagus sau ce o fi ea) lasa o umbra superba pe perete. Era o umbra dubla ca marime fata de original si parea un palmier....Un palmier care te imbie la plaja, care aduce cu el mirosul de sare, de alge, de mare. Un palmier care aminteste de vara dusa, de rochiile vaporoase de plaja, de forfota sau de linistea unui concediu petrecut intr-o destinatie exotica. Era o aparitie atat de calda si de frumoasa, atat de opusa realitatatii rece si cetoase din aceste zile de decembrie. Si pentru o clipa am visat...

”Dacă Dumnezeu ar uita pentru o clipă că nu sunt decât o papușă de cârpa și mi-ar oferi în dar o bucățică de viață, probabil că n-aș spune tot ce gândesc, deși aș gândi tot ceea ce spun. Aș da valoare lucrurilor mărunte, dar nu pentru valoarea lor, ci mai curând pentru ceea ce ele semnifică.

Aș dormi mai puțin și aș încerca să visez mai mult; de-abia acum înțeleg că pentru fiecare minut în care închidem ochii pierdem șaizeci de secunde de lumină. Aș merge în timp ce alții ar sta pe loc, aș ramâne treaz în timp ce toți ceilalți ar dormi.

Aș asculta în timp ce alții ar vorbi și, Doamne, cum m-aș bucura de savoarea unei înghețate de ciocolată! Dacă Dumnezeu m-ar omeni cu o fărâma de viață, m-ar împinge de la spate în bătaia soarelui, acoperindu-mi cu razele lui nu doar corpul, ci și sufletul.

Doamne, daca eu aș avea o inima, mi-aș scrie ura pe un cub de gheață și aș aștepta ca soarele să-l topească. Aș picta pe stele, cu un vis al lui Van Gogh, un poem de Benedetti și o serenadă de Serrat pe care aș oferi-o Lunii. Aș uda trandafirii cu lacrimile mele ca să pot simți durerea spinilor și sărutul de culoarea cărnii al petalelor proaspete.

Doamne, dacă aș putea primi o farâma de viață… n-aș lăsa să treaca nici măcar o zi fără să le spun oamenilor că iubesc, că îi iubesc. Aș convinge fiecare femeie și fiecare bărbat că la ei țin cel mai mult și aș trăi îndrăgostit de iubire. Bărbaților le-aș dovedi cât de mult greșesc atunci când cred că nu trebuie să se mai îndrăgosteasca atunci când îmbatrânesc, fără să știe că ei îmbatrânesc tocmai pentru că încetează să se mai îndragostească.

Unui copil i-aș face cadou o pereche de aripi, dar l-aș lasa să învete singur a zbura. Pe cei batrâni i-aș învăta că moartea nu vine o dată cu vârsta, ci o dată cu uitarea.

În fond, și eu am învățat de la oameni atâtea lucruri… Am învatat că toata lumea vrea sa trăiască pe vârful unui munte, fără să stie că adevarata fericire este felul în care urci pantele abrupte spre vârf. Am învațat că ori de câte ori un nou-născut prinde cu pumnul lui mic, pentru prima oară, degetul mare al tatălui său, îl ține strâns pentru totdeauna.

Am învățat că un om are dreptul să se mire atunci când vede un om căzut, dar de fapt ar trebui să întindă mâna să-l ajute să se ridice.

Sunt o mulțime de alte lucruri pe care aș putea să le învăț de la voi, deși, realmente, multe nu îmi mai vor servi la nimic, fiindcă atunci când ma vor pune la păstrare în acea cutie, eu voi fi murit deja…”

Aceasta postare este special pentru Em care asteapta demult poze cu lebadoiul din fata firmei mele.

Ideea e asa: mergand cu bicla la serviciu, am avut timp o vara si o toamna intreaga sa ma mir de tot ce intalneam pe drum, si vorba aia nu mergeam prin vreo zona selecta, ci prin Baicului, Doamna Ghica. Recent in zona mi-au atras atentia amenajarile peisagistice ale primariei sectorului 2, desfasurate intr-o zona in paragina, pe niste campuri de gunoaie si pline de caini, langa niste case darapanate de pe malul lacului care nici drumuri asfaltate nu au si intr-o zona "colorata". Pun pariu ca acolo se mai spala niste bani pentru ca nu pot sa imi explic rolul bradutilor recent plantati...poate loc de joaca pentru patrupede. Cel mai tare e data de finalizare: 02.01.2012 :).

Dar de fapt eu vroiam sa ajung la bunul-gust al constructorilor ansamblurilor de birouri din Pipera (mon amour???). Astfel ma amuz in fiecare zi cum in fata cladirii noastre, troneaza peste drum un piedestral cu o lebada...eu zic ca e lebadoi de fapt si uneori il confund chiar cu gascanul lui Nills. Lebadoiul nostru vrea parca sa isi ia zborul si mi se pare ca acum -acum o sa plece de pe soclu, dar vai, o sa se infiga cu aripile fix in sediul Coca-Cola, de 6 etaje de vis-a-vis....Sa vada si el cum e faza cu "gusta si savureaza fericirea".

Partea fun a fost cand l-au aduspentru ca soclul a fost turnat la fata locului si lebadoiul adus separat. Atunci l-au pus pe soclu cu macaraua si de la socuri cred ca i-au fisurat gatul, ca mai apoi a stat infasurat o saptamana cu bandaj la gat ( i l-au lipit din nou).:)

Gata, a venit toamna, sau iarna…Cert e ca relatia mea de durata cu Simplonul a intrat intr-o perioada moarta…Am dus-o la tara spre usurarea balconului meu.

M-au determinat mai multe lucruri:

- joi pe 17.11 mi-am luat o cazatura pe gheata, in parc, chiar pe pista de bicilete. Nu am vazut ca e gheata, am pus frana sa iau stanga si mi-a fugit spatele. Am fugit si eu de pe bicla, noroc cu casca.

- luni pe 21.11 am murit de frig pe drumul spre serviciu, si literalmente nu imi venea sa plec de la serviciu de frica sa nu mor din nou de frig pe drumul de intoarcere.

- marti 22.11 ca sa nu mai mor de frig m-am imbracat bine, asa ca am murit de cald. Mai grav era ca aratam ca ma simteam ca un robotel cu 2 perechi de pantaloni, tricou, polar, geaca, vesta reflectorizanta, bandana pe fata in care respiram -> mi se abureau ochelarii etc.

- marti  22.11 m-a nins.

Asta a fost punctul in care am zis gata…

-merg cu frica sa nu dau de gheata si sa ma fac sanie pe carosabil…

- merg cu frica pentru ca nu am lumina in fata si imi dau seama ca nu sunt suficient de bine semnalizata, oricat de constiincios as purta vesta reflectorizanta

- mor de cald sau mor de frig (una din doua).

- cat de curand o sa urmeze partea de udatura si noroiala si o sa devina din bicileta purcel si eu odata cu ea cand tot praful inmuiat de pe asfalt o sa sara pe mine.

Asa ca revin pieton. Asta nu e treaba rea caci mai ascult una alta la telefon (am descoperit ca telefonul meu e chiar smart si e fun sa asculti radio, plus ca ma tine bateria foarte bine in continuare) sau citesc si chiar progresez la cartea 5-a a lui Martin.

Ramane de vazut ce fac cu conditia fizica. Pentru asta mi-am facut cont pe myasics si cica mi-am facut un program de alergat…Naiba stie daca o sa ma tin de el. Inceputul nu e imposibil, e sub ceea ce alerg eu acum dar mi se pare ca progreseaza cu o viteza incredibila si am dubii ca e ceva fezabil. Printre asta as putea sa mai fac multe legate de conditia mea fizica dar uneori este atat de placut sa stai si sa nu faci nimic... acum la treaba asta ma mai inspira si blogurile lui Suca-din tara oamenilor care nu fac nimic...Ei pe naiba nu fac nimic, stau si visez la concediul de schi din ianuarie . Have fun in the sun reloaded (a 3-a oara consecutiv)

Prin vara, inainte de concediu m-am apucat sa fac o ordine sumara prin "boarfele" stranse d 5-6 ani. N-am reusit decat la suprafata. Dupa concediu am revenit cu mai mult chef de munca exersat zilnic la facut coburi si aranjat chestii in cort si am avut mai mult succes.

Astfel am strans din biblioteca de la Bucuresti si de la tara o multime de carti (de la carti comuniste, la carti de inginerie, manuale scolare, carti pentru copii care nu m-au pasionat etc). Vreo 200 de titluri. M-am spetit si sa le centralizez frumos in tabel cu titlu, autor, editura si an. 

Si apoi am incercat sa scap de ele...asta e cel mai greu task, de departe.

Prima si cea mai simpla varianta-un anticariat care sa vina sa le ia pe toate. Primele doua la care am sunat nu au vrut niciuna. Urmatorul care oferea printre servicii “lichidez biblioteci” a luat 15.

Bun deci nu am progresat prea mult. Apoi m-am gandit sa le donez...caut pe net si gasesc cateva programe:

-Orasul citeste-nu mai functioneaza, m-au directionat catre:

-Book.blog-de la astia nu am raspuns nici pana acum

-cartipentruorfani-am scris mail nu am primit niciun raspuns. Am sunat, oamenii erau incantati, am trimis mail, niciun raspuns, am sunat din nou, inca astept raspuns.

-am trimis mail la persoana care se ocupa de biblioteca din Politehnica (pentru cartile de inginerie)-niciun raspuns

In ciuda aparentelor (Radu are dreptate): nu mai vrea nimeni carti vechi (problema e ca printre carti sunt si manuale scolare recente (1999-2002) pe care nimeni nu le vrea, desi arata foarte bine si s-ar putea invata dupa ele bine-mersi. Sau poate nu stiu eu unde sa caut...

Problema e ca eu chiar sunt incapatanata si nu as vrea sa ajunga la copacul de hartie...Dar si rabdarea mea are o limita plus ca stivele de carti in camera au inceput sa ma agaseze la culme...

So, are cineva solutii rapide la “problema mea” (care nici macar nu e o problema, e un pitic pe creier)?

Am gasit pe facebook, postat de EM, un articol foarte dragut pe aceasta tema, cu care chiar am fost pe aceeasi lungime de unda.

In postul de mai jos nu vreau decat sa spicuiesc cateva idei si apoi sa le adaug la final pe ale mele:

Axioma: Cea mai mare parte a oamenilor care au asteptat sa calatoreasca (in jurul lumii), nu au facut-o pana la urma deloc. Asta pentru ca a intervenit o expresie foarte periculoasa: Da, dar daca... (imi pierd slujba, ma paraseste prietentul etc).

Tanar fiind, nu trebuie sa pierzi din vedere faptul ca viata nu o sa se reduca in permanenta doar la propria ta persoana. In timpul tineretii, conceptiile inca sunt in curs de formare, si exact atunci trebuie sa investesti in tine si sa le oferi (conceptiilor) sansa sa se dezvolte, iar tu, implicit, sa cresti/sa evoluezi.

Autorul identifica 3 motive pentru a calatori cat timp esti tanar :

a) Calatorind inveti sa traiesti aventura.

Comparati:

A calatori vs A astepta momentul prielnic
Sa mergi pe bicla pe podul Golden Gate  vs Sa dai inapoi 

Sa apari la televiziunea italiana vs Sa iti fie frica
Sa vizitezi ruinele incase vs Sa inventezi scuze
Sa inveti spaniola din doar 3 luni.  vs  Sa nu vrei sa iti asumi niciun risc
Sa faci turul Europei cu trenul vs Sa astepti

b) Calatorind inveti ce inseamna compasiunea
Calatorile te vor transforma intr-o cu totul alta persoana. Te vor pune in situatii mai complicate decat iti poti imagina pe care va trebui sa le rezolvi si vei descoperi in tine resurse neasteptate. Daca mergi in Asia de SE inca vei mai intalni vanzari de scalvi, in Europa vei vedea marturii ale genocidelor si persecutiilor religioase etc. Inima o sa ti se franga. Vei incepe sa intelegi ca lumea este in acelasi timp un loc mic si unul mare. Vei invata ce inseamna respectul pentru durerea si suferinta pe care o indura aproape jumatate din populatia lumii, zilnic. Vei invata sa iti pese

c) Calatorind iti vei imbogati cultura
Nimic nu se compara cu a merge de-a lungul Coloseumului, sau sa vezi live picturile lui Michelangelo. Aceste lucruri se experimenteaza si nu se invata oricate carti de cultura generala citesti



Pana la urma, citind articolul pana la capat ajungi sa il perecepi cat se poate de clar ca pe o invitatie vie la calatorie. Fie ca plecand din Romania, mergi spre Vest si vezi cum se traieste civilizat si organizat, fie ca mergi spre est si vezi cunosti culturi total diferite de cultura medie europeana, oricum vei avea de castigat.

Intr-o calatorie scurta, conteaza foarte mult documentatia si facilitatile turistice ale tarii respective.

Intr-o calatorie lunga, conteaza spiritul tau aventuros, de descoperitor, micul Columb ascuns in tine, conteaza disponibiltatea ta de a comunica cu oamenii si de a te deschide experientelor. Limba in egala masura are o mare importanta, pentru ca a rupe cateva cuvinte intr-o limba, iti deschide cu usurinta porti pe care altfel le-ai considera inchise...Se poate povesti oricat despre calatorie,dar vor ramane de fiecare data cuvinte scrise pe foaie si ele nu vor rezona decat cu cei care au fost deja implicati trup si suflet intr-o calatorie...Pentru a intelege, trebuie sa plecati la drum, frica e ceva normal dar ea va pieri dupa primele zile cand veti constata ca nimeni nu va mananca pe drum, ca oamenii sunt de fapt buni si primitori (in marea lor majoritate), ca timpul le rezolva in favoarea voastra.

O astfel de calatorie a fost concediul nostru de anul acesta, care a fost o experienta completa, pe care ne dorim sa o repetam vara de vara. O alta destinatie, poate o alta forma dar necunoscutul ne cheama si nu ne sperie.

Si ca sa inchei cu o alta fraza din articolul amintit:

"Nu o sa fi tot timpul tanar. Si viata nu o sa fi tot timpul doar "despre tine". Deci calatoreste...

De fiecare data cand din diverse chestii sentimentale precum familie si prieteni se strecoara o urma de indoiala in hotararea de a pleca in tari mai civilizate, primesc repede o palma sau un dus cu apa rece ca sa ma trezesc...ultimul a fost ieri.

1. Statul incearca sa sustina categoriile cu venituri mici (printre care si pensionarii), si pe perioada ienii ofera subventii pentru caldura. O initiativa laudabila veche de cativa ani. Astfel in fiecare an, administratorul ii aducea buncii mele un formular cat o declaratie de avere, pe care apoi il completam, administatorul strangea toate formularele din bloc, dadea cu sumbsemnatul si stampila, si mergea pe toate sa le depuna (doar si de asta ii platim salariul-pentru toate aspectele administrative).

Anul asta e insa mai cu mot! 

Administratorii nu mai au voie sa mai depuna declaratiile locatarilor si astfel persoanele in cauza trebuie sa depuna declaratiile personal.

Pentru sectorul 3 pe undeva prin spate pe la Piata Minis.

Pentru sectorul 3, luni pe 31 octombrie coada PENTRU A DEPUNE O HARTIE NENOROCITA a fost de 6 ore (de la 9 la 15). Teoretic la coada asta cine poate sa stea...ori pensionarii aceia nenorociti si bolnavi care se injosesc pentru un ajutor acordat de stat, ori vreo ruda care numai bine isi pierde o zi de concediu...

PS: aceasta procedura se poate urgenta daca lasi formularul la paznic, insotit de 10 lei...paznicul intra automat cu formularul in fata, pe usa si tu ai scapat de belea...

Apoi ce se intampla cu SPAGA ta, pai se imparte frateste si mai castiga si functionarii publici un ban de o ciocolata la copii.

2. Joi a fost una din acele putine zile in care am mers cu metroul...mergand cu metroul aglomerat nu ai unde sa iti deschizi si tu o carte sa citesti, dar poti sa citesti un articol dintr-un ziar, altul din alt ziar etc...Intr-unul dintre ziare am dat peste un articol cu un titlu apocaliptic, ceva legat de sananate, faliment si alte cele...Si atunci iar stau si ma intreb ca proasta..De ce sa raman frate aici, sa platesc un impozit prohibitiv pentru CAS si apoi cand ajung in spital (doamne fereste) sa trebuiasca sa imi cumpar pana si fesele de tifon???

Anul asta statul nostru scump si drag a mai cheltuit o avere pe recensamantul populatiei. Ok, nu zic ca nu trebuie vazut cati ortodoci mai avem, cati rromi mai sunt, cati mai sunt plecati la munca in Italia si Spania etc, dar totul fiind dirijat de stat, a iesit asa cum va asteptati ceva cumplit de ineficient si haotic...cum frati-miu, proaspat student s-a bagat la ceva munca de teren pentru ceva venit in plus, am capatat o imagine mai clara si din culise a recensamantului.

Discutam in RT-ul de weekendul trecut de ceva locuri de veci…stiu ca e un subiect ciudat dar a vorbi despre moarte si despre locul in care ne vom petrece eternitatea (sau nu) nu ar trebui sa mai sperie pe nimeni…Sunt niste ganduri care deriva implicit din viata de weekend pe care o ducem, care implica ocazional si anumite riscuri (cam 6 luni pe an , adica vara la catarat, sau pe trasee nemarcate si iarna la schi). Sunt riscuri pe care ni le asumam toti cei care practicam alpinismul sau schiul de tura, pe care incercam sa le diminuam dar de care ramanem constienti. Era de cateva ori sa o mierlesc pe munte si toate aceste ganduri conduc la un moment dat la definirea unor preferinte privind ce va fi dupa...si mai ales unde va fi acel dupa...Habar nu am cum va fi dupa, nimeni nu stie, nimeni nu s-a intors...poate o sa ajung in Rai(daca Raiul exista si daca balanta inclina in favoarea lui si o sa ma plimb pe norisori mov), poate o sa ajung in iad daca celor de Sus nu o sa le placa petrecerile cu Pinguinii si cine stie ce alte momente egoiste sau absenta mea de la Biserica (cine stie ce criterii trebuie sa indeplinesti ca sa bati la poarta Raiului). Sau poate nu o sa fie nimic din credinta crestina si o sa ma reincarnez in vreo broasca hidoasa si voi avea ca nou habitat o balta mocirloasa...Pana una alta daca vreo urma de suflet va mai ramane in zona carnala, apoi imi doresc un loc frumos in care sa imi regasesc odihna...si mai jos, tocmai despre astfel de locuri vreau sa vorbesc...Pana acum exista un top 4. Locuri estetice, simple, calde, primitoare, glorioase, la comun sau in intimitate, fiecare este diferit in felul lui, fiecare este original si fiecare isi are povestea.

1. Mormintele si crucile din Cernei, din Dobraia si Prisacina. Cruci vechi dar solide, pe al caror lemn se poate citi trecerea timpului, anii, ploile, zapezile...stau in fata casei sau langa drum si pazesc o mica movila de pamant. Zona aceea m-a impresionat foarte mult prin solitudinea oamenilor ce traiesc acolo, izolarea lor ce i-ai facut sa gaseasca solutii simple si naturale. Imi place cum omul ramane in amintirea locurilor, a familiei, poate a celorlalti sateni care trec din cand in cand pe drum si mai trimit un gand bun celui plecat 

2. Crucea de pe Coama Lunga, din Moeciu...Probabil acolo nu este ingropat nimeni si este pusa acolo doar sa marcheze un loc si un eveniment nefericit-un trasnet. Cruci mai sunt multe pe munte insa aceasta imi place pentru ca are vedere. Nu viziune, ci vedere...Bucegii, Craiul inzapeziti, dealurile verzi, foioasele cuprinse de focul toamnei, potecile din vechime si zgomotele satului care se amesteca pana sus...

Satul la picioare

Moeciu toamana

Pentru ca mi s-a parut foarte inspirata  postarea Claudiei, scrisa pe tema de mai sus, si lovita de o lene crunta am schitat 2 PA-uri de fix 500 de semne, oarecum complementare:

varianta 1:

Dupa ce am venit din concediu,am constat cu uimire si placere in acelasi timp ca in stativul de biciclete din fata cladirii unde lucrez troneaza mai multe biciclete....Erau vreo 2 pe atunci...In sfarsit bicla mea avea companie...Cred ca s-a implinit luna de cand m-am intors din concediu si biclele se prezinta regulat in stativ...S-a adaugat chiar si una neagra care imi place! Astfel acum, cand ajung la 10 trebuie sa imi strecor bicla in stativ, printre celelalte deja parcate,iar cand plec mai devreme pe la 4, si biclele isi asteapta inca propietarii, stau si eu si ma intreb cine sunt oare propietarii. Nu pot sa nu mi-l imaginez pe fiecare prin ochii biclei pe care o foloseste dar asta nu este relevant, pentru ca bicla in Bucuresti o ai in scop utilitar si nu ca sa te reprezinte....Un posibil furt sta ca halebarda deasupra capului tau, gata- gata sa cada asa ca nebun sa fii sa iti tunezi bicla si sa o faci cal de curse ca sa se bucure altul de ea...

Deci postul meu nu are niciun rost...cred ca vroiam doar sa imi manifest bucuria pentru faptul ca poate consecventa mea de o primavara si o vara, poate a convins cativa oameni sa foloseasca bicla "to work and back to work". Si normal sa imi exprim deschiderea de a-i cunoaste pe acei biciclisti consecventi cu care impart o cladire de birouri banale, dintr-o tiganie reprezentativa pentru Romania.

Ora 18.45 plec de la serviciu, pe bicicleta, cu destinatia Regie.

Ora 19.00, intru in Herastrau si ma relaxez caci am scapat de trafic.

Ora 19.10 intru pe Kiseleff, in continuare foarte relaxata caci sunt pe pista de bicicleta...Habar nu am la ce ma gandeam in acel moment dar sigur rumgeam ceva. Dintr-o data, in fata mea, cade in strada un domn. Erau in apropiere 3 baieti care au pus mana pe telefon si au sunat la 112.

Eu am lasat bicla pe iarba si m-am dus sa vad ce are omul meu...In cap mi se invarteau toate informatiile de la cursul de prim-ajutor de weekendul asta si incercam sa le pun in ordine. Sunt un om de actiune, un om prompt care ia decizii...Apreciez la oamenii cu care lucrez sa ia decizii repede, sa isi asume deciziile chiar si mai putin bune uneori, decat sa stea 1 zi sa se gandeasca la un fapt banal.

Deci ma pun pe treaba, caci principala problema o suspectam la cap (nu stiam daca a dat cu capul de asflat sau nu).

Omul meu era constient si coerent caci mi-a spus cati ani are si baietii au transmis aceasta informatie la ambulanta: Barbat, 86 de ani, cazut in strada pe soseaua Kiseleff.

Apoi imi mut din nou atentie asupra omului meu pe care il iau la intrebari sa vad daca il doare ceva. Si la intrebarile sumare care mi-au venit in minte:

-Va stiti bolnav de ceva?

-Luati vre-un tratament anume,ati uitat sa va luati vre-un medicament, primesc raspunsuri negative...In cateva secunde stau si analizez situatia:omul parea ok, nu il durea nimic, are sens sa il las intins acolo in strada sau sa imi asum riscul sa il ridic? Ma hotarasc sa incerc sa il ridic cu grija dar treaba nu iese ca la curs pentru ca a mai venit un domn care mi-a dat o mana de ajutor foarte pretioasa dar cu asta s-a stricat si strategia...Il asezam pe om pe banca si apoi reiau intrebarile legate de boli si medicatie...

Omul isi revenise bine si asteptand salvarea am inceput sa discutam toti si initial ma suprindea cat de coerent era omul...dar asta cu amintirile din trecut. Amintirile recente de genul (ati mai cazut, cand ati fost ultima oara la doctor, un numar de telefon de acasa) erau neclare si la aceeasi intrebare primeam raspunsuri care se contraziceau. In capul meu se formuleaza o ipoteza de dementa senila-boala Alzheimer, dar nu am cu cine sa o impartasesc mai ales ca doamna asistenta de pe salvare (care btw a venit dupa 45 de minute si careia i-a luat 5 min sa faca giratia de la Arcul de Triumf) nu a fost interesata nici de tensiunea omului, nici de alte intrebari generale de genul cum va simtit,va doare ceva si strict de buletinul de identitate si mai sa se rasteasca la sotia domnului care venise sa il caute, ca de ce umbla fara acte la el...Avea asa o voce melodioasa doamna asistenta de te ungea pe suflet....

Am mai stat vreo 5 minute, timp in care soferul nu a catadicsit sa ajute pacientul sa urce in ambulanta si in care nu s-a purces decat la colectarea datelor...normal ii era frica doamnei asistente sa nu ii fuga cumva pacientul...Intre timp eu am discutat cu baietii care chemasera ambulanta si de la care am aflat ca prima data cand au sunata la 112 operatoarea nici nu a vrut sa ii creada si fara un apel suplimentar de confirmare nu s-a catadicsit sa inregistreze cazul...

Anyway, pana la urma m-am tirat spre Piranha si cum pedalam eu pe noul pasaj Basarab imi analizam faptele si implicit greselile:

Probabil o poveste de genul:

„Barbat, 86 de ani, cazut in strada, Soseaua Kiseleff, constient, puls X batai/min, sustine ca nu sufera de nicio boala cronica si nu ia vre-un tratament” ar fi fost mai credibila...Sau poate nu, si se aplica si aici vorba lui nasu’: "cand le-ai zis cati ani are, au zis sa se grabeasca incet, poate isi da duhul pana ajung ei", mai are si politia ceva de treaba (as putea sa adaug eu etc).

Morala? Pai ar trebui sa ma mai uit odata la filmul cu Moartea dl Lazarescu, ar trebui sa fac periodic cate un refresh pentru cursul de prim-ajutor ca sa fie totul clar, structurat si sistematizat in minte, si ar trebui sa ma rog sa nu mi se intample mie sau cuiva din anturajul meu.

Sunetele sunt parte din mine si din viata mea si din munca mea. Sunt inconjurata de sunete dar ele nu ma obosesc decat atunci cand se numesc:

-bormasina unui vecin

-interfonul meu

-soneriile enervante de la telefon

-alarma ceasului meu de dimineata

In rest apreciez suntele, sau le ignor.

Din pacate trebuie sa imi incep cele mai multe dimineti cu un sunet neplacut-alarma de la telefon. Care, oricat de faina ar fi, pana la urma, devine enervanta, cand zi de zi, ma regaseste fix in mijlocul unui ciclu de somn, din care ma trezeste cu brutalitate. Dar intre noi fie vorba, alarma de la ceas mi-o aleg cat mai enervanta, pentru ca pe o melodie duioasa sunt capabila sa dorm mult si bine.

Dupa ce trec peste acest hop, imi ascult doar sunetul pasilor pe gresia din hol.

Ies in strada, si pentru ca acum fiind inca vreme frumoasa merg cu bicicleta, sunt invaluita de sunete...In general sunete de masini, trafic, claxoane. Orasul nu doarme, se trezeste, vibreaza si toate ajung la mine. Pe bicicleta nu e niciodata liniste. Daca nu sunt masini si nici caini care sa latre, atunci poti sa asculti zgomotul de rulaj al cauciucurilor pe asfalt sau pe pietris.

Ajung la serviciu si aici incepe adevarta mea relatie cu sunetele. In birou intra si pleaca oamenii, sunt conferinte, se discuta cu clientii in romana, franceza, engleza, germana, spaniola. In open-space intensitatea sunetelor vibreaza de la harmalaie, la zumzet. Ascult multi oameni cum vorbesc, asta e parte din jobul meu, deci sunete cat cuprinde. Vorbe placute sau nu, tonuri calde sau morocanoase, voci apatice sau entuziaste. Pe toate le aud si nu numai ca le ascult, dar trebuie sa le si judec, sa le analizez si sa le corectez.

Cum la mine nu exista liniste, decat dupa ora 18.00-19.00 cand se intampla sa raman singura in birou, daca vreau liniste, sau intimitate trebuie sa imi pun castile si sa aleg de pe ipod un fisier care imi place.

Traiesc cu muzica si cu sunete. Pot chiar sa dorm cu ele. Si aleg suntele in functie de dispozitie...Pot sa ascult acelasi album pana ma plictisesc de el. Dar nu ma concentrez decat rar la cuvinte. Pentru mine suntele si armonia conteaza. Legatura intre instrumente si voce, si mai ales tonul vocii. Vocea e un determinant. Ma plictiseste destul de repede muzica fara voce daca nu am dispozitia necesara; Dar muzica cu voce imi face bine oricand.

Totusi recunosc ca urechea mea e superficiala si neantrenata, si atunci cand aveam timp si zdranganeam chitara, nu decelam prea multe diferente intre note, nu puteam sa acordez chitara dupa ureche si toate cele. Percep usor un mesaj general, o linie melodica, dar nu suprind cu usurinta detaliile.

Apoi acasa povestea se repeta. Muzica sau radio, sau emisiuni inregistrate.

3 septembrie, ora 12.00 Eu alerg la CTR 2011. Dupa ora, as spune ca sunt inainte de cabana Ciucas si alerg cu pasiune, asa cum o fac de fiecare data...in primul rand cu suflet. Imi suna in minte cuvintele unui cicloturist despre care am mai scris pe blog-Just go, just go. Si asta fac la fiecare concurs, ma duc, explorez lumea (interioara si exterioara). Calc rotund pe pamantul moale si nu stiu inca, in acelasi pamant se intoarce un Om care mie mi-a schimbat viata. Si nu doar mie. Ci miilor de copii care i-au intrat pe mana-Alexandru Pesamosca.

Candva in copilarie, am fost unul dintre cazurile pe care alti medici nu le operau, dar la care Pesamosca indraznea si mai ales nu gresea.

Poate parintii mei momentul, e mult mai viu, insa pentru mine, intalnirea (desi inconstienta cu el) a insemnat sanse egale, o copilarie, o adolescenta fara marginalizari. Din mana lui am iesit un copil normal si toate s-au asezat pe fagasul lor. Sunt sigura ca in societatea de astazi orice handicap era grav taxat de copii, de oameni, de profesori, de eventualii colegi de munca.

Nu traim intr-o societate egala, asta o stia si Pesamosca, atunci cand peste ani ne-am reintalnit. Eu nu il cunosteam, el nu ma cunostea, dar liceean fiind, am stat sa vorbim despre mine, despre tanarul care am ajuns, despre planurile de viitor. Si undeva in coltul ochilor ii vad si acum 2 lacrimi, iar pe fata un ameste de fericire-emotie-concentrare. Nu am salvat nicio viata sa imi dau seama cum este cand cel care initial parea fara sanse, capata toate sansele din lume,dar cred ca este sentimentul cel mai mare pe care il poate incerca un om.

Ironia societatii si oameilor de azi este ca stim sa fim prea putin recunoscatori cu ceea ce avem si stim prea putin sa ne aratam afectiunea...Regretele ne incearca dar e deja prea tarziu. Nu lasati niciodata sa fie prea tarziu. Un gest, o vorba intre 2 oameni trebuie spusa atunci cand va vine pe buze sau atunci cand va coboara in suflet. Doar la momentul potrivit poate sa lumineze ochi, sa usuce lacrimi,sa smulga zambete.Nu lasa pe maine ce poti face azi,spune o vorba romaneasca...o vorba inteleapta.

http://www.youtube.com/watch?v=nbGoNuw6wpI

Povestea mea e cam asa:

M-am nascut cu palatoschizis  (cerul gurii despicat in interior, intr-o explicatie deloc rafinata) de care trebuia sa fiu operata cat mai repede posibil. Numai ca treaba asta (adica malformatia) nu ma lasa sa inghit si sa sug,astfel ca luam foarte greu in greutate si fara o greutate X nu ma opera nimeni. Erau mai multi medici care operau asemenea malformatii, unii mai priceputi,unii mai putini priceputi, depinde pe mana cui nimereai si ce noroc aveai, dar operatia reusea sau nu.

In mod cert eu am avut noroc. Am fost operata, am urmat ani de logopedie, doarece nu puteam sa vorbesc corect si consoanele lichide mi-au pus mari probleme pana am plecat la scoala si am devenit un om normal. Stiu foarte clar cum as fi ajuns daca nu eram operata /sau operatia nu reusea pentru ca in clasa, am avut o colega cu aceeasi problema, si trebuia sa faci eforturi sa intelegi ce spune. De unde clar, marginalizare din parte copiilor (de tipul tu nu esti ca noi),din partea profesorilor lipsiti de rabdare. Note mici, lipsa de interes indusa din mai multe parti...Acel copil nu poate sa devina nici programator, nici vreo minte luminata, pentru ca acel handicap al vorbitii ii afecteaza pana la urma intregul proces cognitiv. Poate daca nu era vorba de un exemplu in carne si oase nu as fi realizat cat de norocoasa am fost....asa realizez.

Peste ani am ajuns la tot felul de medici,inclusiv la ORL-isti si toti ma cred cu greu ca am fost operata de palatoschizis si se mira ca nu se mai vede absolut nimic. Din atatea interactiuni si mirari,am invatat ca sunt chiar si mai norocoasa decat imi imaginam in scoala...si cred ca ar trebui sa fiu mai des recunoscatoare pentru tot ceea ce am si pentru tot ce am primit sau mi se ofera in prezent.